Teatrul pentru copii. O pata de culoare printre amintirile copilariei mele. La noi nu veneau la gradinita cum se intampla acum, cel putin nu la noi la gradinita. Doar in clasele I-IV ne-au dus in grupuri organizate , inghesuiti in autocare, la teatru. Cenusareasa, Pinochio de la Teatrul Ion Creanga, sau Cuiul lui Pepelea de la Teatrul Tandarica... Imi amintesc cum ieseam cantand in cor cantecele din piesa. Spuneam replici si radeam de ne prapadeam. Stateam in picioare inghesuiti unul in altul si continuam povestea. Toti ramaneam in lumea basmului, pentru ca si a doua zi la scoala tot despre asta vorbeam.
Nu aveam noi atatea filme si desene animate, dar aveam teatrul radiofonic, povestile Electrecord si muuult timp sa ne exersam imaginatia. Eu n-am simtit niciodata in copilaria mea ca nu am timp. Copilul meu cel mare se plange de la 5 ani jumatate ca lui nu-i ajunge timpul... Nu are timp sa iasa si afara, sa se joace si cu jucariile acasa, sa vada si toate desenele de la Minimax. Si karate face doar in w-end. Il incurcau pe atunci gradinita, mesele, somnul (cel de noapte, ca cel de pranz e o necunoscuta pentru el). Acum ca a inceput scoala si mai are si teme...
Eeee, pe vremea mea era altfel.... Poate de aceea m-a impresionat pe mine asa de tare teatrul pentru copii. A fost pentru mine o ca o portita prin care chiar intram in lumea povestilor. Erau adevarate si printul, si printesa, si zanele, erau din carne si oase si erau frumoase si stralucitoare, asa cum mi le inchipuisem eu.
Imi era dor de povestile teatrului pentru copii. Poate de aceea Mihai a mers la teatru prima data la 2 ani si jumatate. Nu a stat la toata piesa, pentru ca pe la jumatate piticii s-au gandit s-o lase pe Alba ca Zapada sa doarma si au iesit stingand lumina. Mihai s-a speriat si a inceput sa planga disperat ca el nu vrea sa doarma, ca el doarme la el acasa... Oricum, la el tot ce era legat de somn era o problema. Nu am reusit sa-l mai potolesc, asa ca am plecat acasa. Eeee, dar prima jumatate din piesa... Inchipuiti-va un pui de om de 2 ani jumatate, calare pe un maner de scaun pentru ca nici din brate de la mine nu vedea, cu gura cascata de uimire, dansand si aplaudand, chiuind de bucurie cand au aparut piticii si tipand la regina cea rea... La urmatoarea piesa la care l-am dus avea 3 ani. De atunci fiecare piesa la care l-am dus a urmarit-o cu sufletul la gura. La fel si Cristian. I-am dus si la piese care depaseau varsta lor. La toate au stat cuminti, intrand in atmosfera. Nu cred ca au inteles chiar tot, la unele ma indoiesc ca au inteles ceva, si aici ma refer mai ales la Cristian, dar nu si-au luat ochii de la piesa. Cineva mi-a spus odata ca de fapt ei au inteles piesele, nu eu. Posibil. Ideea e ca magia teatrului i-a prins. Pe amandoi. Toti 3 mergem la teatru si suntem fericiti. Anul trecut am vazut cu ei o saptamana intreaga, in fiecare seara, cate o piesa. Era festival la Ion Creanga. Si am vazut toate piesele la care puteam ajunge. Si nu s-au plictisit. In ultima seara m-au intrebat la ce piesa mergem maine... Si au fost si piese in italiana, germana. Nu cu multe vorbe, dar dificile pentru varsta lor.
Anul trecut l-am dus pe Cristian la un atelier pentru copii intre 3 si 5 ani, la Ion Creanga, unde intr-o camera, cu o actrita a teatrului s-au jucat si au inventat o calatorie de la mare la munte traversand toate anotimpurile. Era in faza cand gradinita nu-i placea, a plans cand l-am dus, dar le-a dat sa se tina de o sfoara (trenul) si sa intre in camera magica, si a intrat zambind. Si i-a placut. A iesit razand de acolo, si a 2-a zi abea astepta sa mergem.
Acum se face iar un astfel de joc. Si se face un atelier separat si pentru parinti. Se numeste "Fii copilul copilului tau".
http://www.teatrulioncreanga.ro/noutati.jsp
Ce m-ar putea opri sa nu mergem?
Singura problema e ca Mihai a iesit din grupa asta de varsta si e cam suparat ca pe el nu-l duc. Dar cum o sa apara ceva promit sa nu ratez. Sanatosi sa fim.
15 figuri paterne de neuitat la televizor
Acum 12 ore
